Sunday, November 4, 2007

nori de hartie


Suntem singuri unii fata de altii.
Ne vedem cu totii printr-un ciob de geam aburit. ne e greu sa ne apropiem, sa ne cunoastem sau sa avem incredere. ne e frica, ne e indiferent.
Oamenii de fapt se cauta in permanenta intre ei, si nu se gasesc de cele mai multe ori. pentru ca ne greu sa ne vedem cu adevarat. pentru ca egoismul ne tine departe de restul. pentru ca acceptam prima impresie, pentru ca suntem superficiali si nici nu ne intereseaza sa aflam mai mult. nu gasim timp sa ne gandim de 2 ori sau sa credem. suntem mult prea ocupati sa ne ascundem in spatele parerilor, sa ne inchidem cat putem in noi.
Suntem convinsi ca ceea ce cautam exista, speram asta, macar in cel mai adanc coltisor al sufletului, dar cu toate astea nu facem nimic decat sa asteptam si sa ignoram. n-o sa ne traga nimeni de maneca sa ne spuna ca ceea ce cautam si ne dorim e chiar langa noi si ca am face bine sa ne oprim din graba, asa ca o sa trecem mereu mai departe, cu un gust amar de tristete, fara sa ne dam seama de ce..
Se poate sa ma insel? e doar o discutie inceputa intr-o zi de joi..si neterminata

13 comments:

Laura Apetroaie said...

Scrii atat de frumos,si e atat de adevarat ce spui!!!

De cele mai multe ori,mie nu imi este frica,dar pentru ca celor din jurul meu le este frica,nu se apropie,si raman singura si eu si ei(

D@n said...

siiii..avem un nou entry in top 3 posts by Erika:))) ..imi place mult:D ...si e ataaat de adevarat...fiecare cuvintel, fiecare gand:) bravo, copilu!:)

Erika said...

@elenyta: le e frica sau sunt prea egoisti. merci mult :)
@dan: ;;) si daaan a revenit pe blogul meu!!! cu comentarii vreau sa spun ;;)

Laura Apetroaie said...

Foarte multi sunt EGOISTI ;)

Allia said...

suntem tentati sa numim egoismul acesta "orgoliu" . . . ne cream impresia ca "orgoliul" inseamna putere . . . de fapt, este o mare dovada de slabiciune, nu avem curajul de a ne asuma un nu, cand am vrea sa fie un da . . . preferam distanta, tacerea ne pune la adapost de realitate . . . si de oameni . . . ne insingureaza . . .

Erika said...

totusi e greu sa faci diferenta intre oamenii care merita sa-i pui mai presus de egoism si intre cei pe care nu merita nici macar sa te obosesti sa-i privesti, cu atat mai putin sa incerci sa-i cunosti..

Allia said...

dar poate merita sa risti . . .a risca seamana cu o cutie in fatza usii apartamentului tau . . .dechizi usa, vezi cutia, alegi sa o primesti in casa, sa o deschizi, sau o arunci direct . . . daca o primesti in casa, risti . . . poate e o bomba inauntru, sau poate e doar o cutie goala . . . dar daca adaposteste un vis de-al tau, ceva ce asteptai demult si iti doreai in sinea ta sa-ti rasara la usa intr-o dimineatza? nu vei afla niciodata daca alegi sa arunci cutia fara sa o deschizi ;)

Erika said...

asta e ideea postului :)
comentariul meu dinainte a fost doar o completare la ce-ai spus tu..

Anonymous said...

Extrem de bine structurate ganduri, la un anumit moment dat vei descoperi cat de importanta este iesirea din starea-de-a-fi-furnica (cum o numesc)pentru a ajunge la starea de gratie. Consider ca problema cea mai importanta pe care o pui aici este transformarea socializarii in empatizare, in sensul crearii acelui moment in care cadrul de cuprindere individuala sa se extinda suficient de mult incat celalalt sa devina element intern al acestuia. Personal, consider ca socializarea este goala daca nu presupune o doza serioasa de empatie, care sa iti permita sa te proiectezi in exterior, la nivelul celuilalt, pentru a avea de unde sa te recuperezi imbogatit. Si consider ca ii iubim pe ceilalti in masura in care iubim ceea ce ne determina sa fim.

Intr-o alta ordine de idei, nu stiu daca neputinta de a empatiza are de a face cu egoismul. Sunt suficient de multi oameni care par egoisti cand de fapt sufera, la randul lor, de o frica paroxistica si o neputinta de a se proiecta pe sine in exterior... exista un exces de conservare la nivelul fiecaruia care este, prin excelenta, patologic, pentru ca se opune rationalitatii actului de a cauta perpetuu in lume persoane asupra carora sa proiectezi lumina pentru a le modela si a te modela la randul lor prin lumina acestora.

O sa imi permit si un scurt comentariu stilistic- imi plac foarte mult metaforele tale, si observ ca ai o usurinta impresionanta in a le produce, prin urmare consider ca ar trebui sa continui a iti construi un limbaj poetic. Ce mi-a placut mai putin au fost elemente de exprimare precum acel "coltisor al sufletului": in fond, prezinti o problema ideatica suficient de importanta incat sa eviti folosirea diminutivelor sau a termenilor prea simpli. Totodata, acest impersonal "ne" pe care il folosesti in lucrare ar putea fi imbunatatit, in sensul in care aceste idei ar putea fi mai bine exprimate la nivelul unui dialog poetico-filosofic dintre doua sau mai multe personaje, sau printr-un excurs poetic care sa pastreze atmosfera de la inceputul lucrarii, sau printr-un limbaj academic la persoana a III-a. Tu te situezi undeva intre aceste trei variante stilistice, fara a subscrie in totalitate la nici una, ceea ce face ca textului sa ii lipseasca o coerenta stilistica la fel de puternica ca cea ideatica...

Oricum, per ansamblu ai felicitarile mele, atat pentru ca te preocupa probleme pe care altii le arunca in redundanta, cat si pentru ca am impresia ca vei progresa extrem de frumos. Ai o lejeritate "tangibila cu mana" in a scrie, si aceasta este o calitate vitala.

In ultima instanta, daca vrei sa afli mai multe despre modul meu de a vedea problema pe care ai tratat-o aici, exista pe blogul meu o lucrare ceva mai veche numita "The Human Paradox sau Scrisoare Pentru Sputnik", in care ideile dezbatute sunt similare, desi modalitatea de abordare a lor este intrucatva diferita. Astept sa ma distrugi critic... :D

Erika said...

@mihnea: multumesc si pt complimente si pt critici, amandoua ma ajuta in egala masura. la metafore mi s-a parut ca nu m-am priceput niciodata, e-adevarat ca acum am inceput sa-mi schimb un pic stilul in care obisnuiam sa scriu, adica "cel filosofic", cum zicea profa de romana.
o sa citesc, sunt chiar curioasa :)

Anonymous said...

Nu e rau sa ai un stil filosofic. Este poate cel mai intelectualist mod de a face literatura, iar postmodernismul inseamna in mare masura literatura intelectualista. Daca stii sa combini filosoficul cu poeticul fara sa fie flagranta sau suparatoare trecerea de la una la alta, atunci ti-ai creat deja un stil matur. Astept sa mai comunicam...

nikosita said...

iti multumesc mult pt comenturi si ca ai tras un ochi si pe paginea mea :P

dar nu de asta ma aflu aici. m-am oprit la postul acesta pt ca mi-a placut cum ti-ai exprimat ganduri foarte cunoscute mie. si pe care nu pot sa le scriu de cele mai multe ori..
iar legat de filosofia lui calin. asa e, asa se face literatura, asta e geneial la literatura, sa fii filosofic. insa lucrurile frumoase se pot exprima si prin cuvinte simple :)

nikosita said...

(ah.. nush ce am in seara asta. am pus cam multe "e"uri. :"> nu sunt analfabeta de fel :)). imi cer scuze)