Versuri si miros de portocale

Cobora scarile blocului cu o nerabdare copilareasca parca, dar totusi calculata. Iesi din scara si se opri mirata, amintindu-si de dupa-amiaza aceea de toamna de care vorbisera saptamana trecuta la ora de literatura, si i se parea ca are un deja-vu cu scena din carte. Era ora 5 si ceva, ora la care de mult isi facuse obiceiul sa petreaca timp cu ea, sa-si inteleaga singuratatea, care implica si independenta totala, si sa se bucure de ea.
Mergea pe strada pavata cu amintiri ale unui castel vechi cu ferestre mari din sticla mov si vise prafuite erau pe cale sa-i explodeze in suflet. Avea obrajii rosii si ii placea ca frigul sa-i amorteasca fiecare zvacnire a emotiilor, fiecare impuls mut si controlat la timp. Nu simtea mare lucru, avea doar mainile reci si mici si curate si o indiferenta calma pe chip, vedea geamurile masinilor acoperite de aburul uitarii si se oprea din cand in cand sa deseneze cu degetul ceva la intamplare, fara forma sau vreun sens, iar la un moment dat, in mod inconstient scrise numele lui. Trecu mai departe incruntandu-se si impunandu-si sa lase prostiile, nu mai era ea de entuziasm copilaresc si inutil.
Simtea miros de portocale, de iarna si cu cat se indrepta spre bulevardul cu lumini si franturi de viata, i se parea ca totul e din ce in ce mai schimbat, oamenii incepeau si ei sa prinda culoare.
Si atunci telefonul suna, transformand timpul si lumea si seara ei, anuntandu-i un alt inceput. Ea isi asuma riscul acesta si pleca in cautarea lui, fredonand niste versuri aiurea in timp ce mesteca guma si facea apoi baloane care i se lipeau de nas, cu un zambet de fericire adevarata si cu sentimentul ca merita. Erau atatea lucruri pe care nici ea nu mai stia de cand nu le mai facuse..