fara titlu

a inceput scena si ea s-a oprit. si n-a mai zis nimic, cu privirea fixa, nu s-a mai miscat deloc. n-a uitat replica, nu era vorba ca nu-i mai place personajul, ci doar s-a plictisit de piesa, s-a blocat, scena asta ii provocase prea multe stari, i-a adus prea multe ganduri care au trezit-o la realitate, si realitatea nu se asemana deloc cu ce-i spusesera cand intrase in lumea asta. isi traise rolul, crezuse tot ce se intamplase in piesa aia, pretuise acea lume, si publicul, si rolul si toate cuvintele, era exploziva si atragea mereu atentia, era spontana si vesela, era cum trebuia pentru rolul ei. se revolta si se impaca cu sine, in fiecare act traia ceva diferit, invatase sa se poarte si sa accepte aplauzele si admiratia publicului, numai ca facuse greseala sa aiba incredere in ceea ce vedea acolo si a jucat cu sufletul
in sala era liniste si toti asteptau. degeaba.. s-a terminat. nu mai era actor, nu mai credea, si nu-i placea nici asa pentru ca acum era prea greu in realitate, nu mai zambea, nu mai simtea, nu-i mai era dor, era doar foarte suparata pe ea intr-un fel.. dar acum, ca renuntase la tot ce era inainte, nu prea mai avea nimic al ei, nu mai ramasese cu nimic. si ce se face acum? o ia de la capat? obosise de tot..
ar fi vrut macar sa planga, sa simta o emotie sau ceva, dar nici asta n-a putut. e numai vina ei pentru ce i se-ntampla, de cate ori trebuie sa treci prin acelasi lucru ca sa-l intelegi?
dar n-o judecati, nu trebuie nici sa intelegeti, o sa inteleaga ea, daca o sa mai fie ceva adevarat de inteles. imi pare rau ca s-a intamplat asa